Mihai Pîrvan: „Prin sărăcie subînțelegi nedreptate”

De Ana Maria Ciobanu
Fotografii din arhiva lui Mihai Pîrvan

Mihai Pîrvan e un saxofonist de 35 ani, stabilit în Franța și călător pe toată harta lumii cu trupa lui Ibrahim Maalouf, celebrul jazzman trompetist și compozitor. 

Bunicul lui, Hogea, a fost unul dintre renumiții Haiduci din Clejani. „El a fost primul care și-a dat cultura, limba, sufletul și mâinile sfinte ca să meargă mai lejer cei din spatele lui. Adică noi. Dintre care eu”, scrie Mihai, care povestește deseori online despre viața de turneu și despre rădăcinile lui. 

Zilele astea Mihai lucrează la un album personal și poate l-ai văzut recent la PRO TV, într-un reportaj de 1 decembrie, cu titlul „De la străzile din Ferentari la marile scene ale lumii”.

„Vreau să dau afară, muzical și personal”, spune Mihai. „Să le explic oamenilor cât de greu este să-ți lași țara ta. Oamenii au impresia că e ușor, că ești în Franța și e bine, dar de fapt sunt cam aceeași dificultăți. Numai că sunt la alt nivel. Plus că nu ești la tine acasă. Nu ai căldura aia. E cel mai greu să stai sărac printre străini, să-ți vorbească urât, să fii o formă de sclav. Tata a cunoscut chestiile astea.  Să vină un om extrem de needucat și să zică: Hei, românule, adu găleata aia! Și tata să nu înțeleagă limba și să-i aducă scara, iar ăla să râdă de el.” 

Amintirile lui Mihai despre România copilăriei lui sunt destul de gri. Când a ajuns în Franța la 11 ani, i s-a părut „țara minunilor”.  

„Îmi pare rău când spun asta, că nu vreau să dau în țara mea. Pe atunci făceam sportul în clasă, pe parchet, că nu aveam sală de sport, din cinci robinete de la baie, dacă mergea unul, nema săpun, lucruri d-astea”. Nu uită că învățase limba engleză de la Cartoon Network și-i era drag să vorbească, dar la grădiniță se plătea în plus limba străină. Copiii care nu aveau bani erau duși într-o cameră separată. „Erau 30 de copii acolo! Ce mai conta unul în plus sau în minus?”.  

Își amintește până și uimirea când a văzut prima oară un „pic” de șters stiloul la o colegă și a rugat-o să-l încerce și el. „I l-am pătat, că n-aveam cerneală din aia șmecheră și m-a pârât la învățătoare că i l-am stricat. De unde? Dacă ștergeai un pic de blugi, se lua! După vreo săptămână-două, m-am rugat de mama și mi-a luat. Când m-a văzut învățătoarea că am pic nou, mi l-a luat și i l-a dat ei. Nu m-a lăsat să-l încerc! Direct! Și nici nu mi l-a dat pe-al ei, pătatul!”. 

Saxofonistul spune că n-a fost conștient de rușinea sărăciei în copilărie. „Eram copilul ăla care învăța bine și-mi vedeam de treaba mea. Sărăcia era sărăcia noastră. Nu știam altceva. Dacă era de mâncare, era, dacă nu, nu. Mi-am dat seama a posteriori că uite, stai așa, noi eram săraci rău de tot. Și mi se pare mai bine așa. O dată, m-am bătut cu unul la școală. se luase mine, i-am dat un pumn în nas – copii. Când a venit profesoara, mă așteptam să mă spargă, că era timpul în care te trăgeau de perciuni, dădeau palme. Când a intrat, s-a uitat lung la mine și s-a pus la catedră. Nici nu s-a luat de mine. Eu asta am înțeles-o așa: n-are sens, n-ai ce să faci cu el, cauză pierdută! Nu m-am revoltat pentru că-mi acceptam condiția, ăsta e cel mai mare păcat. Asta e doar o anecdotă și mă întreb: era rasism, era discriminare din cauză că eram sărac, erau ambele?”.

Din experiențele astea grele, Mihai crede că iese muzică. „Nu zic că un bogat sau unul care n-a cunoscut suferință, nu poate să scrie sau să facă muzică bună, dar condițiile astea îți dau o privire asupra vieții care te face să accepți dificultatea și să-ți accepți la un nivel personal sensibilitatea. Ești deja erodat ca român. Când te duci în Occident, ți se pare joacă! Zicem că francezii sunt lenți, că noi știm să ne descurcăm. Păi da, dar oamenii sunt liniștiți! Noi suntem așa din nevoie, nu că suntem noi vreun popor sfânt.”

România de astăzi i se pare altfel și de apărat. „Sunt niște ani, nu de prosperitate, dar de prospețime. A început să se deschidă. Oamenii zic băi, putem să facem chestii în România. Putem să facem o berărie bio, să facem chestii la nivel local. Sunt oameni care împrospătează treaba prin scris, muzică, film, voluntariat. Foarte mulți au plecat, și-au deschis mintea și se întorc să facă ceva acasă. E periculos dacă acum ne închidem cu linia asta mică dintre patriot și ciudat, ca să nu zic fascist sau rasist”.

Brieful muzical

I-am scris lui Mihai că ne gândim la o piesă de vreo 2 minute, care îmblânzește rușinea din jurul conversațiilor despre bani. Că e un sunet care poate să fie temător, jucăuș, ușor kitsch, călduros, dar și tăios. Nu neapărat tradițional, ci mai degrabă cu aromă de cartier. Că ar fi o piesă care începe firesc, ca și cum ți-ai aprinde o țigară în fața blocului și te-ai apuca să spui ce te apasă, iar pe parcurs capătă o tentă mai caldă, cu accent pe „măcar te-ai răcorit”. 

I-am trimis și o listă de sunete pe care le asociau cu sărăcia câteva sute de oameni care au completat formularul Prea Sărac: bloc vechi, ventilatoare murdare, lifturi care scârțâie, monede care cad în palmă sau pe asfalt, sala de jocuri, cartofi la prăjit, fermoar care se trage lent și împiedicat, foșnet de pungă goală, liniște acută, tramvai, autogară, zgâriatul unui castron pentru curățat ultimele urme de mâncare, spălat de mână, aparatul de pet-uri. 

Ce te-a făcut să spui „DA” așa de repede?
Mihai: Tema. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut ideea că e un podcast și mi se pare un format foarte tare. Că nu stai să te uiți la filmare. Poți să speli vasele și să asculți un podcast și să înveți chestii. Și ce m-a atras, de asemenea, e faptul că am văzut că voi sunteți mișto. M-a bucurat să fac parte dintr-o aventură ca asta.

Ce-ai simțit să pui în coloana sonoră și de ce?
Mihai: Sunt multe de spus despre piesă. A fost o aventură și pentru mine… că am mai făcut eu piese. Dar mi se părea prima dată când fac ceva serios și trebuie să termin. Eu sunt genul de om „lasă că vedem mâine”. Dar acum nu.  Din cauză că mi-ați dat un impuls extrem de mișto când v-am trimis primele teste. Pentru că ați zis: mamă, exact asta vrem! Și eu făcusem într-o oră ideea aia. Zic: „Mamă, au înțeles ce voiam eu să fac!”. Am pus niște țambale acolo, niște acordeoane. Era puțin aiurea, dacă vrei, dar chiar voiam eu să fie așa, cum suntem noi românii de facem chestii cu ce avem. 

Mi se supraîncălzea calculatorul și puneam ventilatorul direct în el, să bată direct în tastatură și pe procesor, ca să pot să continui. Am cumpărat programul oficial. Deci deja ajunsesem la versiunea șase a piesei și aveam programul crackuit, care a început să aibă o problemă, nu salva, trebuia s-o iau de la început, jale! Am avansat banii și am luat programul.  

Am făcut un beat și de la asta am pornit. Îmi plăcea foarte mult ideea că e ceva de cartier. Am crescut în Crângași și la Gara de Nord, și am umblat, am crescut oarecum și prin Ferentari. M-a inspirat hip-hop-ul de cartier, plus cum suntem noi ca popor. Asta mi-a plăcut foarte mult: să pot să amestec astea. Gustul de cartier la noi e diferit. De-asta basul ăla e puțin abuziv, puțin și în bătaie de joc. Nu e chiar creștin ce-am făcut eu acolo din punct de vedere al mixului. E și intenționat, dar de unde vrei să mai dăm cinci sute de euro la un om să facă un mix de ăla de care trebuie? Ca idee…

De la sunetul cartierului, m-am gândit la început că trebuie să fie și un manelism, că românii ascultă o manea, cinci, zece… Doar că voiam să sune a România. Manelele pot fi și turbofolkul din Bulgaria sau din Serbia. Și așa am pus țambalul și viorile, de la Supărat am fost de mic, de la Vasile Pandelescu, care a adus toate gândurile neordonate într-o idee principală. Mi se părea că se leagă maxim. N-am vrut să iau de-astea de pădure sau de „hai mândră”.

Recomandă-le ascultătorilor niște muzică care te inspiră zilele astea.
Mihai: Aș începe cu Vasile Pandelescu, care e acolo în piesă. I-aș dirija spre Constantin Eftimiu, violonist și vocalist. Când asculți chestii de astea, la început, e puțin mai dificil, dar când te închizi doar tu cu piesa, se simte ce înseamnă tocmai românitatea și ce gânduri are românul și cel de la țară și cel de la oraș. E ca și cum ai citi din trecut. E o piesă a lui unde vorbește cu calul lui și zice hai, mă, du-mă la mândra mea, că și tu o să fii cu mândra ta. Pentru că și calul are o gagică, gen. Toate astea puse într-o poveste. Mare frumusețe! Ăsta e sufletul nostru, zic eu, pentru mine. 

Altfel, eu am fost atras întotdeauna de diferență, de chestiile care depășesc frontiera noastră. Am ascult multă muzică turcească. Aș recomanda Laço Tayfa. Instrumentiști mișto, o fuziune mișto între cultura lor și cultura occidentală. Visez, doamne ajută!, să găsim și la noi niște d-ăștia – dacă se poate să fie și fete, și mai bine – care să poată să ia o horă și s-o facă jazz, dar să fie pe bune, să fie amestecul bun, că ăsta e secretul. Dar tot la bani ajungem. 

Suntem prea săraci pentru muzică bună?
Mihai: Nu, suntem prea săraci pentru a dezvolta talentele noastre. Poți să faci muzică bună, poți să înregistrezi într-un studio mai nașpa. Dar n-avem și noi o Rosalía, de exemplu…

Plus entuziasmul de a descoperi chestii noi. Și ajungem tot la faptul că românul e prea stresat să descopere, să se ducă la un concert, dacă n-are ce pune pe masă. Aici, chiar și ăla de rând, care nu prea are bani, se descurcă greu cu întreținerea, chiria și nu-i rămâne prea mult la sfârșitul lunii, își pune deoparte acolo câte 10-20 de euro pe lună, ca să se ducă să vadă trupa lui favorită o dată pe an. Nu e încă cazul la noi. Și atunci ar trebui să fie mai multe spectacole subvenționate, cu trupe locale și acces gratuit. Cam asta ar fi cea mai bună șmecherie!

Tu când te-ai simțit prea sărac, Mihai?
Mihai: În fiecare zi! Pentru că e o chestie tâmpită. Un implant dentar e 2.000 de euro. Dacă ai două sau trei?! 6-7.000. Cum îi strângi? Acum în decembrie mă duc cu iubita mea în România, trebuie să pun de-o parte.

Nu pot să spun că sunt „prea sărac” pentru că am lucruri de primă necesitate, dar chiar vorbeam cu iubita mea despre o casă. Ca să fac un credit, ne trebuie un avans. Cum faci 20.000 de euro? Ar trebui să pui 1.000 de euro timp de 20 luni, dar să trăiești strâns, să mânânci spaghete acasă. Am ajuns la chestia asta, să treci pe lângă un fast food și să zici: nu, că trebuie să mănânc acasă. Cea mai urâtă viață! Știi? Câștigi niște bani, nu ești sărac, dar treci pe lângă pentru că dacă-ți iei…

Fiind foști săraci, avem un sindrom d-ăsta: din cauză că nu-ți permiți chestia aia, mai rău faci boală pe tine, iartă-mi expresia! Suntem spălați pe creier cu chestiile astea și e o doctrină în care mergem noi, cei săraci: să ne permitem același lucru ca cei care au. Pentru că vrei și tu să fii ca toată lumea, până la urmă, tot aici ajungem la faptul de a te simți inclus într-un grup, într-o societate, într-o comunitate.

Asta e cea mai cea mai mare povară și cel mai mare blestem al săracului: că mănâncă ce nu-i place neapărat, se îmbracă cu ce nu-i place neapărat, se duce în locuri care nu-i plac neapărat. 

E vorba că cel care nu prea are bani mai deloc, chiar dacă-și rupe spinarea, nici nu se gândește la o vacanță. Am o mătușă care lucrează de zeci de ani și face curat. Mâinile ei sunt topite, terminate de la clor. Nu știa lumea de mănuși înainte. Asta e treaba cu sărăcia, că, de fapt, prin sărăcie, subînțelegi nedreptate.

E foarte simplistic și hippy ce o să spun, dar în general, ăla care își rupe spinarea cel mai rău are cel mai puțin. Cum citesc eu „prea sărac”, prea-ul ăla subînțelege nedreptatea asta. Pentru ce e prea sărac? Pentru șansele lui în viață și pentru determinismul social. 

Mulțumiri: Larisa Perde & Șaraimanic pentru facilitarea colaborării dintre Mihai și Prea Sărac.